PENSIUNEA TALHAUS

Pensiunea Talhaus este situată în Vişeu de Sus, judeţul Maramureş, la 7 km de trenul Mocăniţa. Proprietatea pune la dispoziţie facilităţi de grătar, o grădină cu o terasă şi un loc de joacă pentru copii. Oaspeţii au la dispoziţie un bar. Accesul la internet WiFi este disponibil gratuit în întreaga proprietate şi există şi parcare privată gratuită.

 

CE OFERIM:

Adică ce vă punem la dispoziție:

CASA LU’ ION

Casa lu’ Ion se află în Vișeu de Sus și oferă cazare cu terasă, WiFi gratuit și vedere la grădină. Această casă de vacanță are grădină și parcare privată gratuită.

PINZGAUER ADVENTURE

Pinzgauer 4×4 respectiv 6×6

CIUBAR SENSATIONS

Talhaus “Ciubar” Sensations.

OFERIM SERVICII DE INTALTA CALITATE

Restaurant Viseu de Sus 
San Marco Italian Street Food – Vișeu de Sus, Maramureș

 

Orice poveste are un inceput si orice experienta are in spatele ei o poveste.

 

San Marco isi incepe propria poveste si doreste sa va ofere experienta unui meniu simplu, sanatos si gustos cu influente italiene. Fie ca e vorba de gustul autentic al unei pizza, de savaoarea pastelor sau deliciul unui desert racoritor, San Marco isi propune prin acestea sa va trimita cu gandul la o trattoria italiana pe care poti sa o gasesti doar pe strazile inguste si totodata primitoare din peninsula italica.
Gustos, sanatos si autentic e ceea ce dorim noi sa va oferim!

 

Pentru comenzi: 0722 974 992

 

Adresa Restaurant San Marco Viseu de Sus: Str. Infrățirii, Nr.2A Vișeu de Sus, Maramureș – Google Maps

restaurant san marco viseu de sus

Loici Ivanciuc 24 decembrie 1937 – 3 februarie 2021- Mecanic CFF Vișeu de Sus

“M-am născut în Făina, pe Valea Vaserului, în data de 24 decembrie 1937. Doar după o vreme au coborât, în oraş, cu mine deoarece era iarnă grea. M-au trecut născut pe data de 1 ianuarie 1938, şi aşa am rămas oficial. Mama era bucătăreasă la pădurarul Nedisch. Tatăl meu lucra la pădure, dar mai lucra şi ca brutar, a făcut pâine pentru oamenii de pe Valea Vaserului. Şi Emmerich a primit pâine de la el pentru că avea grijă de mine cât eram mic. Nu v-a povestit? Atunci erau mai multe familii în Făina, cu siguranţă vreo douăzeci: Dombosch, Seppi-Batschi, ce era vânător, Ticală, Baramy, Hapca şi alţii. Toţi au locuit în Făina, şi mergeau rar jos, în oraş. Chiar şi de Paşte râmăneau sus. Sfinţirea şi Paştele se sărbătoreau în Făina! În Făina erau de toate: un bufet, o alimentară, popicărie, chiar două, una era a nemţilor şi una a ungurilor. Şi apă minerală era în Făina, dar mai bună era în Şuliguli. Era umplută în sticle şi transportată în Ungaria, era o apă bună care nu se răsufla în timpul transportului. Înainte era şi o baie termală dar izvorul s-a distus pentru că au venit cu boldozeru şi au făcut drumul. Erau multe sticle verzi, cu capace de porţelan, am adus câteva jos. „Şuliguli Aqua Vis” era scris pe ele, chiar şi acum mai am câteva acasă. Sus pe deal, Iângă biserică era Castelul, se numea „Castelul Karori. Era mare, din lemn dar rău construit. S-a distrus! Doar fundamentele au mai rămas. Acolo locuia Nedisch, el a domnit în Valea Vaserului împreună cu Falger care era responsabil de animale şi de vânătoare. Amândoi erau angajaţi de austrieci. Mama mi-a povestit că era şi un cerb blând cu un clopot la gât, îl chema “Mischu” şi câteodată mai mergea şi în pădure, dar se întorcea de fiecare dată înapoi. Se auzea clinchetul clopoţelului. Aveau şi un urs pe lanţ. Cât era mic ne puteam juca cu el. După o vreme l-au dus în oraş la Ocolul Silvic, mult timp a mai fost acolo, dar nu s-a făcut niciodată rău chiar şi când a fost mare. Am fost mulţi copii în Făina, foarte mulţi. Cei mai mari mergeau cu vitele, dar nu trebuia să se uite mult după ele, se întorceau singure acasă. Ne jucam în scocurile din pădure şi pescuiam la baraj. La soldaţi era o garnizoană frumoasă în Făina, după ce au plecat ungurii. Întrebam de mâncare şi primeam de fiecare dată. Armata avea oi, vaci, o întreagă stână. Era şi un ţigan, Sambor se numea, ne punea pe măgarul lui până ce ne arunca. Ce distracţie era! Sambor ţinea vitele armatei. Biserica era părăsită şi după război ţineau animale înăuntru. Mai târziu, cu nişte prieteni, am renovat biserica. Pictura cu Sfânta Elisabeta era ascunsă în pod, noroc că nu a furat-o nimeni! Acum e iarăşi pusă deasupra altarului. Până după război se practica plutăritul deşi calea ferată funcţiona deja. Băieţii aveau măsurători din lemn la marginea râului. Aşa se putea vedea cât urca apa. Aşa ştiam totdeauna când coboară plutele. Nu vroiam să le scăpăm. Chiar şi mai târziu când trebuia să fiu la şcoală eram mult timp în Făina. La fiecare vacanţă mă duceam sus. Făina e frumoasă, foarte frumoasă chiar şi astăzi, nu spun asta că m-am născut acolo, ci pentru că aşa este. De mic am iubit CFF-ul, acolo voiam să merg! La 17 ani m-am angajat. Înainte lucram jos în hală ca fochist, pentru că eram puternic şi bine făcut. Mai târziu m-am calificat şi ca fochist de locomotivă, m-am dus la şcoală la Bucureşti. Am devenit şef de locomotivă şi specialist, chiar şi pentru locomotivă Diesel. Din 1954 mă duc cu locomotiva în vale, chiar şi astăzi mă mai duc! După război erau puţine locomotive, ungurii au luat multe cu ei. Aşa la început au tras caii vagoanele în sus pentru încărcarea lemnului. Încetul cu încetul a început iarăşi producţia.
România trebuia să achite despăgubiri de război, aşa că lemnul mergea la ruşi. S-au ras suprafeţe întregi, s-a tăiat tot: lemn subţire, lemn gros, absolut tot. Unsprezece trenuri mergeau în fiecare zi, la Lostun două ture pe Vaser şi două pe Novăţ. Lemnul se ducea în Rusia, aşa era contractul! Atunci s-au făcut multe stricăciuni. O pădure bună trebuia să aibă cel puţin optzeci de ani, merge şi şaizeci dar mai bine ar fi o sută! Era un program în care nu doar se tăia, ci se şi replanta. După revoluţie nimeni nu a mai plantat, doar au tăiat. Am auzit că acum Ocolul Silvic poartă o politică nouă: de la Bardău în sus să fie pădure protejată, doar lemnul doborât de furtună, uscat ori bolnav să fie tăiat. Se vorbeşte că aşa va fi. În 1964 eram la şcoală în Cluj, atunci s-a terminat plata despăgubirilor de război către Rusia cu lemn, petrol si altele. ln pădure nu s-au mai făcut defrişări totale. S-a hotărât cât şi unde, aici un parchet, acolo lemnul uscat, dar în aşa fel încât să se regenereze pădurea, să rămâie sănătoasă. Lemnul se cobora la IF unde se prelucra. Mult era şi pentru mine şi minerit. Nu mai urcau atâtea trenuri, dar în schimb s-a conceput un plan concret: s-a calculat cantitatea de lemn pe cinci ani şi locomotivele ce erau necesare. Locomotivele peste număr au fost trimise la alt CFF, unde se făcea producţie mai mare. O locomotivă de 150 PS transpota doar cinci vagoane, dar planul nu s-a respectat, nu a fost bine. Aşa firma a avut de pierdut pentru că totul era calculat şi trebuia plătit. Era altă disciplină pe vremea comuniştilor. Locomotivele erau îngrijite, spălate periodic, pentru fiecare maşină era responsabil un mecanic în sistem titular. Se făceau obligatoriu reparaţii capitale din cinci în cinci ani, garanţia după reparaţii era de un an şi se făceau verificări. Aşa în 1964 aveam multe locomotive cu abur in Vişeu. Erau două MAV-uri, 313 şi 311, o locomotivă
Stai, îmi aduc aminte de încă una! Era MAV şi se numea „Nandor”. În total erau zece. Orenstein & Koppel era staţionată în Poiana Novăţ, deoarece înainte era un depou. Urca şi cobora cu trei vagoane în grabăn. Ruta era rea şi abruptă, mai târziu s-a renunţat la ea. Era un depou şi în Făina, cu un canal pentru revizii. Dacă iarna era grea ramânea o locomotivă o săptămână întreagă în Făina. Aceasta transporta vagoanele pe alte trasee. Atunci, în anii 60, când eram la şcoala pentru mecanic de locomotive, mulţi au spus că învăţăm degeaba, oricum în curând se vor închide toate CFF-urile din România. Era cu noi un ministru, un om distins şi a zis: în Vişeu va circula trenul ani buni, cu siguranţă va fi ultima linie care o să meargă. Şi a avut dreptate! După revoluţie au venit bani pentru reparaţiile traseului. Dar nu au făcut treaba cum trebe! Nu e interes şi disciplină! Trebe să meargă repede-repede, vor banii, dar treaba să o facă cum trebe, asta nu!”
SURSA: Album- Die Wassertalbahn – CFF Vișeu de Sus ”Mocănița” – Michael Schneeberger
1 Casa vânătorilor şi pădurarilor, nu era chiar un castel ci o vilă impozantă 2 Canale construite din lemn pentru transportul buştenilor cu apă din baraj 3 Industria Forestieră, fostul combinat de prelucrare a lemnului din Vişeu de Sus 4 Locomotive cu abur pentru linie îngustă construite în Ungaria micuţă Orenstein & Koppel, un Krauss, încă o Orenstein & Koppel cu trei axe şi patru Reşiţe: 436, 484, 369 şi 452

Legenda întemeierii orașului Vișeu de Sus

”Se zice că actualul teritoriu al Vișeului de Sus se leagă de o legendă, în care un bărbat din Vișeu de Mijloc, mergând la pădure cu turma sa, a tăiat un molid falnic, iar acesta a căzut peste copilul său. Omul, întristat de întâmplarea aceasta groaznică, s-a simțit tare păcătos înaintea lui Dumnezeu și pedepsit pentru păcatele sale. 

Iarna cu Mocănița pe Valea Vaserului

Momente unice alături de un tren din alte timpuri cunoscut ca și Mocănița de pe Valea Vaserului sau Mocănița Maramureș. 

Trenul militar de la Prislop, 1917

Acum 80 de ani, între Borşa şi Iacobeni, o cale ferată suspendată la mare înălţime făcea legătura Maramureşului cu Moldova.
Pasul Prislop (1.416 m) este una dintre cele mai înalte trecători româneşti. Înainte de secolul XV, pasul folosit pe ruta de legătură cu Moldova era Tarniţa Bălăsânii (aflată mai la nord, între văile Cisla şi Ţibău). Pasul acela era mai înalt (1.451 m), dar mai domol.

Orașul Vișeu de Sus, după cei mai mulți autori de monografii, este atestat documentar din 2 februarie 1365 (Ketwyssou).. Această primă menționare a Vișeului ca localitate apare în diploma regelui maghiar Ludovic de Anjou. După alți autori, localitatea este atestată din anul 1549, cu denumirea de „Vișeul Nou” sau „Între Râuri”, fiind situată la confluența celor două râuri – nume întâlnit până la începutul secolului XX.

În anul 1373 se marchează hotarul Vișeului cu Borșa, în anul 1385 apare Vișeul inferior (de Jos). Anul 1453 este anul în care Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei și guvernatorul Ungariei, dăruiește Vișeul celor 3 cnezi Ștefan, Petru Mândru și Nan (Nașcu) cât și fraților lor.

Evoluția actualului oraș începe după anul 1770, când se înființează la Vișeu și Borșa centre forestiere cu muncitori – coloniști țipțeri – din Zips, aduși la Vișeu din ordinul împăratului Iosif al II–lea al Austriei.

În anul 1743 la Vișeu de Sus se stabilesc mineri din Saxonia și înființează exploatări de minereuri. În anul 1773 se înființează la Vișeu un centru de exploatare forestieră, colonizat cu sași din Zips.

În 1775 se stabilesc la Vișeu familii germane venite din Austria (Salzburg și Tirol). Între anii 1776–1794 vin primii coloniști din Salzkammergut. În 1778 sosesc alte 25 de familii din Gmunden, majoritatea cu mulți copii. În anul 1780 se fac primele construcții de către cei sosiți, cum ar fi: prima moară în partea de est a orașului; începe construcția digului mai sus de Măcârlău, dig care va fi terminat în 1784, an în care alte familii din zona Bavariei se stabilesc la Vișeu de Sus.

În anul 1788 se înființează școala elementară a vistieriei din Vișeu de Sus, iar în 1790 se construiește stăvilarul de la Făina și se înființează parohia romano-catolică din Vișeu. În 1798 se deschide prima școală generală. Activitatea țipțerilor se materializează și prin prima fabrică de cherestea (construită în anul 1809), prin magazinul statal (depozit) construit în 1817. În perioada 1809–1810 se populează și se formează cartierul Țipțerai.

Numărul populației de origine germană și austriacă a crescut permanent, după cum rezultă din documente. La recensământul din 1930 au fost înregistrați 2.753 de germani, cu o pondere de 24,84% din totalul populației. La recensământul din 1977 sunt consemnați 3.430 de germani în orașul Vișeu, reprezentând 16,97% din totalul locuitorilor.

Țipțerii au fost aduși la Vișeu în primul rând ca muncitori forestieri. De la vârsta adolescenței – 14 ani – băieții își începeau munca în pădure. Pe Valea Vaserului țipțerii plantau molid, aveau grijă de pepiniere, defrișau păduri, trimiteau plute pe apă la vale până la Sighet, Vișeu și Borșa, construiau plute pe apă, construiau drumuri și poduri de lemn. La muncile mai ușoare ajutau și femeile. Cea mai grea și murdară muncă era tăierea pădurii și curățirea trunchiurilor de molid, iar cea mai tentantă pentru bărbați era plutăritul.

Dat fiind timpul foarte îndelungat pe care muncitorul trebuia să-l petreacă în pădure, întemeierea unei așezări pe Valea Vaserului a apărut ca o necesitate. Așezarea de pe Vaser reprezintă cea mai strânsă legătură cu istoria și cu tradiția actualilor țipțeri. În acest spațiu al Văii Vaserului își au originea povestirile țipțerilor, personaje fantastice – fata pădurii, omul alb, piticul pădurii.

Poveștile acestei etnii și amintirile bătrânilor, ca și documentele stau mărturie despre o viață grea, primitivă a acestor oameni în trecut. După anul 1868 maghiarizarea forțată i-a afectat mult pe țipțeri, unii fiind nevoiți la acea vreme să-și schimbe numele cu altele de rezonanță maghiară. Cu românii, țipțerii au trăit în înțelegere, fiind uniți, între altele, și datorită sărăciei, nivelului scăzut de trai și persecuțiilor stăpânirii străine.

Vișeu de Sus în Harta Iosefină a Maramureșului, 1782-1785

În Vișeu de Sus exploatarea lemnului are o vechime care se confundă cu vechimea orașului. Chiar și legenda spune că în urmă cu poate mai mult de o mie de ani un tată și cu fiul său s-au dus să taie lemne din pădure. Nefericirea a făcut ca un lemn să-l lovească mortal pe fiu. În memoria fiului său, tatăl a construit pe acest loc o biserică. În jurul bisericii s-au făcut mai apoi case și astfel capătă contur o așezare umană care s-a numit, la început, „Între Râuri”, pentru că se întindea între râul Vișeu și Vaser, iar apoi i s-a spus Vișeu de Sus.

Odată cu venirea coloniștilor germani se intensifică exploatarea pădurilor. Tot mai atractive devin aceste meserii care aduceau un oarecare venit și un alt statut social locuitorilor, pe lângă vechea lor ocupație de crescători de animale.

Lemnele erau tăiate de sus cu topoarele, „corhănite” pe jgheaburi cu apă la vale, adunate în stăvilare la Măcârlău și Făina, iar de aici, formate în plute, erau duse pe apa Vaserului și mai departe pe Tisa. Multe din obiceiurile coloniștilor țipțeri au fost preluate și de români. La pădure se lucra toată săptămâna, numai sâmbăta se cobora la vale, uneori pentru cei ce locuiau departe, perioada de lucru se prelungea la 2–3 luni. Butinarii (lucrătorii forestieri) dormeau în cabane numite „finlandeze”, aveau focul în mijloc, iar paturile erau aranjate radial pentru a se putea încălzi mai ușor și pentru a-și usca hainele pe timp de iarnă. Astăzi de pe Valea Vaserului lemnul se transportă pe cale ferată îngustă.