Judeţul Maramureş este situat în nordul României, în Transilvania, la graniţa cu Ucraina.

Judeţul se întinde între paralelele 47º20’00” şi 48º00’15” latitudine nordică şi meridianele 22º52’30” şi 25º07’30” longitudine estică, pe o distanţă de 160 km între punctele extreme vest şi est şi 60 km de la nord la sud, având astfel o formă alungită longitudinal.

Vecinii judeţului Maramureş sunt:

• la Nord: Ucraina
• la Est: judeţul Suceava
• la Sud: judeţele Bistriţa – Năsăud şi Sălaj
• la Vest: judeţul Satu Mare

Chiar dacă nu se află pe rutele de transport majore, accesul către judeţul Maramureş este facil, putându-se realiza prin aproape toate modurile de transport, respectiv transport rutier, feroviar si aerian.

• Acces rutier: Principala cale de acces în judeţul Maramureş este Drumul European E58 care străbate judeţul de la Sud la Vest, între judeţele Cluj şi Satu Mare. De asemenea, accesul în interiorul judeţului se face prin reţeaua de drumuri naţionale: DN 18 Baia Mare – Sighetu Marmaţiei – Vişeu de Sus – Borşa şi DN 18B Baia Mare – Târgu Lăpuş – Căşeiu (punct intersecţie cu E58 în jud. Cluj), drumuri judeţene şi drumuri comunale.

Situat în nordul ţării, învecinându-se cu judeţele Satu Mare, Sălaj, Cluj, Bistriţa – Năsăud şi Suceava şi cu Ucraina pe o distanţă de 154 de km, judeţul Maramureş are o suprafaţă de 6.304 kmp şi o populaţie de 478.659 de persoane conform Recensământului din 2011.

Sub aspectul reliefului, Maramureşul este în principal un judeţ de deal şi de munte, deşi zonele joase ale depresiunilor coboară până la altitudinea de 135 m pe Someş la Seini şi de 204 m pe Tisa la Piatra. Relieful, deşi variat, este dominat de lanţurile muntoase aparţinând Carpaţilor Orientali: munţii Rodnei, munţii Maramureşului şi munţii vulcanici Gutâi – Lăpuş – Ţibleş, de depresiunile Maramureş şi Băii Mari, dar şi de culmea Codrului şi masivele Preluca şi Dealul Mare.

Munţii Rodnei sunt cei mai masivi şi înalţi din întregul lanţ Carpatic Oriental, iar în judeţul Maramureş sunt reprezentaţi doar de versantul nordic, între pasurile Prislop 1416 m şi Şetref 823 m, cu mai multe vârfuri care depăşesc 2000 m: Pietrosu 2003 m, Rebra 2119 m. Aproape tot versantul nordic al Munţilor Rodnei este inclus în Parcul Naţional Munţii Rodnei, peisajul caracteristic aici fiind marcat de urmele glaciare: creste, abrupturi, circuri, praguri şi văi glaciare.

Munţii Maramureşului se desfăşoară pe o lungime de aproximativ 100 km, de la confluenţa văii Vişeului cu Tisa până la Pasul Prislop, unde se unesc cu munţii Rodnei. Munţii sunt fragmentaţi în mai multe masive, delimitate de văi, cele mai importante dintre acestea fiind: Pop Ivan 1937 m, Farcău 1957 m, Toroioaga 1930 m şi Cearcănu 1847 m. Alături de o parte din depresiunea Maramureş, aceştia fac parte din Parcul Natural Munţii Maramureşului.

Apele minerale sunt concentrate în patru areale de exploatare pe teritoriul judeţului: bazinul Baia Mare (Valea Borcutului, Firiza-baraj, Chiuzbaia, Baia Sprie, Apa Sărată, Băile Dăneşti, Şomcuta Mare şi Cicârlău), bazinul Lăpuşului (Coaş, Măgureni, Stoiceni, Băiuţ, Cărbunari, Poiana Botizei, Ţibleş), bazinul depresionar Maramureş (Săpânţa, Breb, Slătioara, Poienile Glodului, Botiza, Vişeul de Sus, Valea Vinului, Vaser) şi bazinul asociat munţilor Maramureşului şi Rodnei (Suligu, Mihai, Baia Borşa şi Borşa).

Din păcate, majoritatea acestor surse nu mai sunt valorificate, intrând într-un proces de colmatare sau fiind abandonate. Totuşi, turiştii au acces la unele izvoare de ape minerale sau ape sărate, denumite popular „borcuturi”, care mai sunt utilizate de localnici.

Judeţul Maramureş a fost constituit oarecum artificial în anul 1968 prin alăturarea administrativ-teritorială a unor teritorii ce aparţineua fostelor „ţări” maramureşene: Ţara Maramureşului, Ţara Chioarului, Ţara Lăpuşului, Ţara Codrului şi zona Băii Mari. Acestea reprezintă forme arhaice de organizare de tipul cnezatelor şi voievodatelor de sat şi vale, caracteristice zonei. În plus, vechile ţări sunt împărţite în mai multe zone etno-culturale, recunoscute ca „văi”: Valea Izei, Valea Vişeului, Valea Cosăului sau Valea Marei, denumire care nu se referă la realităţi de ordin hidro-geografic, ci mai degrabă la grupări teritoriale de sate situate în bazine hidrografice omonime, dar ale căror nume nu derivă din hidronim, ci sunt o prescurtare a termenului vechi „Cnezatul văii…”.

„Ţara Maramureşului” se remarcă după cucerirea maghiară şi introducerea instituţiilor medievale specifice, inclusiv a comitatului, prin continuarea existenţei unei autonomii locale în care rolul nobilimii româneşti este bine documentat. Regii Ungariei au garantat românilor de aici dreptul de a-şi alege singuri voievozii şi de a fi judecaţi după „dreptul valah”, ultima atestare documentară în această privinţă datând din anul 1383.

În vremea lui Matei Corvin, legăturile dintre regalitatea maghiară şi nobilimea maramureşeană au fost strânse, regele recrutând din rândul maramureşenilor ostaşi pentru garda sa. În aceeaşi perioadă, regele a acordat multor maramureşeni titlul de „baron liber”, ceea ce însemna că respectivii erau supuşi doar regelui.

Intrarea Maramureşului în modernitate s-a făcut târziu, în mare parte din cauza condiţiilor de relief şi de izolare faţă de restul ţării. Aflat la periferia rutelor modernităţii, în perioada Imperiului Habsburgic şi a Imperiului austro-ungar, Maramureşul şi-a păstrat specificul. În lumea urbană a mineritului, sub stăpânirea austriacă, au existat categorii etnice extrem de diferite (austrieci, slovaci, cehi, maghiari), aduse din diferite zone ale imperiului, pentru a exploata zăcăminte neferoase bogate ale regiunii. Locuitorii regiunii au participat la momente precum revoluţia de la 1848-1849 sau la mişcarea naţională a românilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Vasile Lucaciu, supranumit „Leul de la Şişeşti”, şi George Pop de Băseşti sunt doi dintre reprezentanţii remarcabili ai elitei româneşti care au pregătit, prin demersurile lor, actul Unirii de la 1 decembrie 1918, în urma căruia Transilvania, Banatul, Crişana şi o parte a Maramureşului s-a unit cu România.

Organizarea administrativă a României din anul 1950, după model sovietic, a impus regiunile în locul judeţelor, regiunea Baia Mare, denumită ulterior Maramureş, incluzând atât teritorii din actualul judeţ Maramureş, cât şi din judeţele Satu Mare şi Sălaj. Specificitatea Maramureşului s-a păstrat o anumită perioadă, cu variaţii locale şi în perioada comunistă. Chiar dacă relieful nu era unul propice agriculturii, în unele localităţi maramureşene s-a impus colectivizarea, spărgându-se astfel autarhiile locale şi destructurându-se vechea ţărănime. Pe de altă parte, dezvoltarea marilor exploatări miniere din depresiunea Maramureşului a produs alte transformări marcante ale structurilor sociale.

Valea Vaserului – Mocaniţa

Valea Vaserului, cu puncte centrale de interes precum oraşul Vişeu de Sus şi mocăniţa, este una dintre principalele atracţii turistice din Maramureş, cu o tradiţie a turismul în această zonă datând încă din secolul XX. Zona care se bucură de un cadru natrural pitoresc, nepoluat, cu forme de relief spectaculoase poate fi astfel valorificată în turismul de odihnă şi relaxare, drumeţii, escalade, interes stiinţific, dar şi prin multiplele posibilităţi de agrement şi relaxare pe care le oferă.

Una dintre cele mai importante valori culturale şi tehnice ale ţării, Mocăniţa de la Vişeu de Sus este ultima cale ferată forestieră cu abur din lume. Construită ca şi soluţie tehnică mai favorabilă pentru transportul materialului lemnos decât cel pe apă, calea ferată forestieră funcţionează şi astăzi, atât pentru rolul iniţial, cât şi pentru transportul turiştilor.

Valea Izei

Valea Izei este un areal care a păstrat mai multe tradiţii şi obiceiuri decât oricare altă zonă din România. Regiunea adună sub aceeaşi denumire – provenită nu atât de la râul care străbate zona, ci de la vechiul mod de administrare al teritoriului – „Cnezatul Văii” – un număr de aşezări care se aseamănă prin port şi obiceiuri – creând un spaţiu etno-cultural unitar.

Vizitată mai ales pentru porţile de lemn maramureşene, păstrarea tradiţiilor şi a portului, peisajele deosebite şi ospitalitatea oamenilor din aşezările sale, Valea Izei este o atracţie în sine.

Biserici şi mănăstiri

Exemple remarcabile de arhitectură românească şi izvoare de spiritualitate, bisericile şi mănăstirile de lemn din Maramureş reprezintă unele dintre cele mai importante atracţii ale judeţului, 8 dintre acestea fiind incluse în anul 1999 în Patrimoniul UNESCO: Biserica de lemn din Budeşti, Biserica de lemn din Deseşti, Biserica de lemn din Bârsana, Biserica de lemn din Poienile Izei, Biserica de lemn din Ieud Deal, Biserica de lemn din Surdeşti, Biserica de lemn din Plopiş şi Biserica de lemn din Rogoz.

Acestea demonstrează un nivel ridicat de maturitate artistică şi meşteşugărească: sunt înguste, înalte, construite din buşteni având turnuri caracteristice cu unul sau două acoperişuri din şindriă. Pereţii bisericilor sunt construiţi în general din buşteni de stejar aşezaţi orizontal.

Staţiunile balneare din Maramureş: Ocna Şugatag şi Coştiui, sunt recunoscute pentru proprietăţile curative ale apelor prezente aici care au multiple beneficii în tratarea afecţiunilor reumatice, a surmenajului, asteniei sau pentru combaterea proceselor inflamatorii cronice.